E ceea ce numesc eu, prietena. ;;)

Prietenie…prietenă…cuvinte al căror sens îl înţelegi cu greu când eşti numai de-o şchioapă. Îmi amintesc şi azi cînd ieşeam la joacă cu copiii vecinilor. Nu ştiu cum se întâmplă că jucăriile mi se amestecau, se stricau uneori şi-atunci începea cearta.
Mama mă lua în casă şi mă dojenea cu vorba ei blândă: “Nu uita că împreună cu ei ai să mergi la şcoală şi toată viaţa voastră o să vă amintiţi de aceste frumoase clipe!” . Nu puteam să înţeleg ce înseamnă o prietenă.
Dar iată că anii au trecut şi într-o zi am păşit pentru prima dată în curtea şcolii. O mulţime de copii erau adunaţi aici. Mă simţeam străină între şirurile de copii, mulţi necunoscuţi.
Dar deodată am zărit şirul celor mai mici şcolari, cei mai cunoscuţi pentru mine de la grădiniţă. Am intrat apoi în clasă. Aici cuvintele, calde, blânde ale învăţătoarei noastre ne-au povăţuit, printre altele, să fim buni colegi, prieteni.
Mi-am amintit îndată de cuvintele mamei şi-n mine s-a trezit nevoia de a avea o prietenă. Ei trebuiau încredinţate anumite gânduri , trebuia să-i cer părerea în anumite probleme şcolăreşti.
Şi aşa, ochii mei au rămas aţinţiţi asupra unei fetiţe durdulii, cu ochi blajini, cu voce blândă şi tare cuminte.
“Aceasta va fi prietena mea!” mi-am zis în minte. Şi astfel m-am apropiat de ea, am început s-o cunosc mai bine, şi cu cît o cunoşteam, cu atât o iubeam mai mult.
Au trecut mulţi ani şi prietenia noastră se dovedeşte durabilă. Mă bucur de orice bucurie a ei, de orice succes şcolar, iar orice necaz al ei apasă şi pe inima mea. Ne ajutăm întotdeauna şi suntem alături la toate activităţile organizate.Prietena mea este o bună colegă cu toţi din clasă. Îi ajută la pregătirea temelor acolo unde întâmpină greutăţi, îi povăţuieşte ca pe nişte fraţi. Este ordonată şi punctuală . Iubeşte mult adevărul , cinstea şi cu o asemenea prietenă nu-i drept să mă mândresc ?

Sentimentele din clepsidra timpului.:)

  Se zice ca o lacrima este egalul unui sentiment pur si adevarat, iar suma lacrimilor varsate inseamna dragoste adevarata. Nu oricine are curaj sa planga, nu oricine este mandru de lacrimile lui, nu oricine are curaj sa priveasca sincer rasaritul cu gandul la persoana iubita, nu oricine stie sa iubeasca si nu oricine stie sa accepte dragostea primita. Nu iti trebuie talent sa detii aceste calitati, si nici noroc, trebuie sa ai acel ceva in tine, acel ceva ce te face sa simti sentimentul la maxim. Unei frunze, ii ia un timp sa isi schimbe culoarea, de la verde la acel portocaliu superb ori caramiziu, pe care majoritatea il adora in zilele superbe de toamna. Sufletul unui om, este asemenea unei frunze, ii trebuie un timp sa se coaca, sa formeze si sa ofere aceea dragoste pura, si o face datorita soarelui stralucitor din viata ei, faptul ca frunzele sunt de mai multe tipuri, arata ca si sufletele oamenilor sunt diferite, unele ofera dragoste mai repede, altele mai greu, depinde de stralucirea soarelui. Timpul este liberul arbitru din viata noastra, el ne ofera sansa sa iubim, sa fim iubiti, sa oferim blandete sa ne bucuram de misterul dragostei. Probabil ca daca timpul nu ne-ar provoca, totul ar fii simplu si fara rost. Viata ar fii plictisitoare fara timp. Multi dintre voi ati iubit, iubiti, sau veti iubii. Nimeni nu scapa. Nimeni nu fuge  din calea dragostei. Timpul nu te lasa sa parasesti aceasta lume fara sa versi o lacrima din dragoste.

               Cine ar fii crezut ca o simpla intalnire ar fii decisiva? Cine s-ar fii gandit ca o iesire in doi ar putea planui un sentiment? Nimeni, nu noi decidem pe cine sa iubim, nu voi, nu ei. Aceasta iesire a dat nastere unei serii de intalniri, unei serii de priviri, de sarutari, si de cuvinte noi. Dupa un timp, versurile dragostei au fost scrise, a aparut iubirea, frunza a prins portocaliul ei specific anotimpului de toamna, doua persoane au fost legate de un sentiment. Ea de o nuanta remarcabila oriunde si de un zambet plin de viata. El doar o umbra,  doar o carte groasa de lectura, de pe paginile caruia se citeste cunoastere si vointa, daruire si libertate.  S-au cunoscut intr-o primavara frumoasa, le-a trebuit o luna sa se cunoasca si un sarut sa se indragosteasca. A fost dragoste, au fost certuri, au fost sentimente ce nu ii desparteau. Dar inevitabilul s-a produs, frunza coapta a cazut, s-au despartit si au suferit. Dar desi a fost pe ascuns, s-au iubit in continuare, dar nu mult, sau poate ca da. Dar alt inevitabil s-a produs. Totul s-a racit, totul  s-a pierdut, totul a ramas in urma. Toamna se sfarseste, iarna vine. Frunzele au cazut, acuma sunt reci si doborate la pamant, la fel ca sufletele lor. Trist este ca au fost facute planuri, ca au fost sperante multe, ca totul parea atat de stabil si de indestructibil. Dar uite ca timpul a intervenit, si a vrut sa vada lacrimi si a vazut prea multe. Dar dupa orice despartire, dupa orice stea cazuta, orice raceala intre doua persoane ce o data erau unite prin iubire, apar cateva intrebari: “A meritat?”  Da , a meritat. “Merita sa plang pentru aceasta persoana?” Poate ca da, poate ca nu. Sincer in cazul acesta nu au fost meritate acele lacrimi, nu au fost necesare, nu trebuia sa se intample acum si nu intr-un asemenea mod. Dar acum nu mai este cale de intoarcere, ce a fost de zis, s-a zis, cine a avut de plans, a plans, si cine a incercat sa repare ranile, nu a reusit. Uite ca suntem neajutorati in fata timpului, ca suntem controlati de un suflet care face ce vrea, de sentimente ce ne conduc. Probabil ca toate au o salvare, toate au un antidot. Mai stiu un singur lucru, unul bun si sigur, unul real si dovedit, singurul doctor adevarat, singurul care vindeca ranile si care sterge urma lacrimilor, singurul care nu priveste inapoi si este de ne oprit, este tot timpul.

Aceiasi eu! Nu`s suparata pe nimeni, sunt dezamagita. Nu`s mandra de nimeni, sunt indiferenta.  Nu iubesc, sunt imuna. Nu caut raspunsuri, le stiu deja.  Nu sufar, toate trec.  Nu ma razbun, roata se invarte singura.  N`am incredere in nimeni, toti sunt la fel.  Si cu toate aste pot spune ca"Asa sunt eu!"

                                                             Tu și ei.

Te intrebi uneori unde este focul

De ce ignorantii pot trai,

De ce flacara nu atinge omul

Si oare, tu nu poti iubi?

Mai poti avea incredere acum

Cand si ziua te tradeaza,

Cand vrei sa plangi si nu stii cum,

Cand restul lumii nu conteaza?

Ai vrea sa strigi, sa le arati greseala,

Dar nu te vad, esti prea marunt

Te ostenesti, dar iti pierzi indrazneala

Tu traiesti, ei trec, tu iubesti, ei sunt.